Egalitate de sanse

noiembrie 17, 2014

Din punct de vedere juridic, legislaţia  românească defineşte conceptul de „egalitate de şanse pentru femei şi bărbaţi” ca fiind  „luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin şi feminin şi tratamentul egal al acestora”.

Principiul egalităţii de şanse pentru femei şi bărbaţi este dezvoltat în legislaţia românească  în următoarele domenii :

– domeniul muncii;

– accesul la educaţie, sănătate, cultură şi informare;

– participarea la luarea deciziei;

– furnizarea şi accesul la bunuri şi servicii.

Directivele Uniunii Europene despre angajamentele în domeniul egalităţii de şanse şi de tratament pentru femei şi bărbaţi ce trebuie îndeplinite de România, ca  stat membru al Uniunii Europene, vizează mai multe teme:

– plată egală pentru muncă de valoare egală;

– tratament egal la locul de muncă;

– tratament egal cu privire la sistemul de securitate socială;

– tratament egal pentru angajaţii pe cont propriu;

– protecţia maternităţii;

– organizarea timpului de lucru (standardele acceptate pentru timpul de muncă şi cel de odihnă);

– concediu parental (contractul cadru referitor la concediul parental de care poate beneficia oricare dintre părinţi);

– răsturnarea sarcinii probei în cazurile de discriminare pe bază de sex (în aceste cazuri sarcina probei revine persoanei împotriva căreia s-a formulat cererea de chemare în judecată, care trebuia să facă proba că nu a săvârşit  acţiuni de discriminare pe bază de sex);

– nediscriminarea lucrătorilor cu normă redusă (mai degrabă femeile decât bărbaţii sunt lucrători cu normă redusă).

În prezent, legislaţia care reglementează egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi în Uniunea Europeană cuprinde un număr de 12 directive.  La acestea se adaugă alte numeroase recomandări, decizii şi opinii, pe teme  ca: participarea la procesul de luare a deciziilor, prevenirea şi combaterea violenţei domestice, prevenirea şi combaterea traficului de femei, reprezentarea femeilor în mass media şi publicitate.

Deciziile reprezintă instrumentele legale direct aplicabile în statele membre prin care instituţiile comunitare pun în practică măsuri de ordin administrativ . Aceste decizii se adresează  unui stat membru al Uniunii Europene, unei persoane fizice şi juridice într-un stat membru al Uniunii Europene.

Recomandările reprezintă acele documente de poziţie prin care instituţiile Uniunii Europene îşi fac cunoscut, din proprie iniţiativă, punctul de vedere cu privire la problematica specifică.

Opiniile instituţiilor Uniunii Europene sunt documente în care este făcută publică poziţia acestor instituţii în situaţia în care este cerut punctul lor de vedere  într-un anumit domeniu.

Cel mai important act normativ privind egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi este reprezentat de Legea nr. 340/2006 pentru modificarea şi completarea Legii 202/ 2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 642, din 25 iulie 2006. Această lege reglementează măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, în vederea eliminării discriminării directe şi indirecte după criteriul de sex, în toate sferele vieţii publice din România.

Legea defineşte principalii termeni care se referă la egalitate şi la discriminare după criteriul de sex, iar domeniile vizate de măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi pentru eliminarea discriminării directe şi indirecte după criteriul de sex sunt:

• domeniul muncii;
• domeniul educaţiei;
• domeniul sănătăţii;
• domeniul culturii şi informării;
• participării la decizie;
• furnizării şi accesului la bunuri şi servicii.

Legea oferă angajaţilor care se consideră discriminaţi după criteriul de sex, dreptul de a formula sesizări şi reclamaţii (către angajator sau împotriva lu ) şi să solicite sprijinul organizaţiei sindicale sau ale reprezentanţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea situaţiei, prin mediere, la locul de muncă.Dacă acest lucru nu se realizează, persoana angajată are dreptul să sesizeze instituţia competentă, Inspecţia muncii, fie să se adreseze instanţei judecătoreşti, competente în a cărei circumscripţie teritorială îşi are reşedinţa sau domiciliul.