Autocunoastere si dezvoltare profesionala

septembrie 05, 2014

Autocunoaşterea se referă la procesul de explorare şi structurare a propriilor abilităţi, emoţii, motivaţii, atitudini, credinţe sau mecanisme de apărare şi adaptare, în urma căruia rezultă imaginea de sine a unei persoane. Cunoaşterea şi acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în funcţionarea şi adaptarea optimă la mediul social, în menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale, iar acceptarea necondiţionată (indiferent de performanţe) şi gândirea pozitivă (convingerea că fiecare avem ceva bun) sunt atitudini care favorizează dezvoltarea personală. În acest context, trebuie ţinut cont de faptul că fiecare persoană este valoroasă în sine, are capacitatea de a se dezvolta şi de a-şi alege propriul destin, de a-şi valida calităţile şi caracteristicile pozitive în măsura în care mediul îi creează condiţiile de actualizare a sinelui.

Aspecte relevante ale autocunoaşterii:

• Imaginea de sine
• Stima de sine
• Aptitudinile şi abilităţile personale
• Motivaţia
• Autoeficacitatea percepută

IMAGINEA  DE  SINE  reprezintă modul în care o persoana îşi percepe propriile caracteristici fizice, cognitive, emoţionale, sociale şi spirituale, fiind un veritabil “tablou” în care sunt incluse cunoştinţe despre sine (abilităţi, comportamente, emoţii, cunoştinţe, valori, etc.), care ne ajută să ne reglăm comportamentul în societate.

O imagine de sine negativă duce la scăderea performanţelor şcolare datorită subestimării resurselor şi neasumării responsabilităţilor, iar aceasta conduce la relaţii deficitare cu cei de aceeaşi vârstă (De pildă, elevii vor să îşi menţină stima de sine crescută impunându-se, însă fac acest lucru nerespectând drepturile celorlalţi şi valoarea lor, ceea ce afectează relaţiile cu cei din jur).

O imagine de sine pozitivă duce la creşterea performanţelor şcolare (elevul îşi estimează corect resursele şi îşi asumă responsabilităţi în conformitate cu cerinţele şi resursele proprii). Mai mult, o imagine de sine pozitivă are drept consecinţă relaţii dintre cele mai bune cu colegii şi prietenii de aceiaşi vârstă, iar elevii îşi pot pune în evidentă calităţile fără a le devaloriza pe ale celorlalţi.

Modalităţi de manifestare a imaginii de sine negative:

• EVITAREA – atitudine de genul “dacă nu încerci nu greşeşti”. Retragerea şi comportamentele timide, de evitare a confruntării cu problemele sunt indici ai imaginii de sine negative;
• AGRESIVITATEA DEFENSIVĂ – un elev cu o imagine de sine negativa  compensează atacând sursa frustrării (îl ironizează pe un coleg care a luat o nota mai mare);
• COMPENSAREA – un elev care nu are succes la unele materii, le minimalizează importanţa şi încearcă să aibă succes la altele, pe care ajunge să le considere mai importante;
• MOTIVAŢIA SCĂZUTĂ – un elev cu o imagine de sine negativa va manifesta lipsă de încredere în forţele proprii. În consecinţă, el va fi mult mai puţin motivat să iniţieze sau să se implice în diverse activităţi, deoarece nu se va simţi în stare să le finalizeze cu succes;
• REZISTENŢA – elevii încearcă să îşi “conserve” imaginea de sine şi manifestă rezistenţă la schimbări, chiar dacă aceste schimbări pot fi în beneficiul lor. Elevii cu o imagine de sine negativă sunt mai rezistenţi la schimbare, reducând astfel riscul unui eşec în situaţii dificile;

STIMA  DE  SINE reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine şi se referă la modul în care ne considerăm ca persoane în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalţi. În acest context, evaluarea imaginii de sine diferă radical de evaluarea comportamentelor, astfel că  eşecul unui elev are drept consecinţă formarea unei stime de sine scăzute. Perceperea unui eşec ca simptom al lipsei de valoare este foarte dăunătoare pentru orice fel de tânăr. Valoarea unei persoane nu decurge din performanţele realizate de aceasta într-un anumit domeniu, ci din ansamblul tuturor comportamentelor, acţiunilor şi potenţialităţilor sale trecute, prezente şi viitoare pe toate palierele vieţii. Un elev poate avea note mici la şcoală, însă poate să fie în acelaşi timp o persoana altruistă, respectoasă şi săritoare, trăsături pentru care merită respectul nostru. Adolescenţii îşi evaluează imaginea de sine pornind de la părerile şi reacţiile adulţilor şi colegilor.  Aprecierile sau criticile acestora sunt preluate şi interiorizate, ducând la formarea unei stime de sine scăzute sau ridicate.

Elevii cu stimă de sine ridicatăinterpretează situaţiile noi ca fiind provocatoare, nu ameninţătoare, preferă independenţa, îşi asumă responsabilităţi, se implică în rezolvarea unor sarcini noi, îşi exprimă adecvat emoţiile pozitive şi pe cele negative, îşi asumă consecinţele acţiunilor lor, sunt mândre de realizările lor.

Elevii cu stimă de sine scăzutăsunt nemulţumite de persoana lor în general, evită responsabilităţile sau sarcinile noi, se simt lipsite de valoare, refuză să îşi asume consecinţele faptelor lor, manifestă toleranţa scăzută la frustrare, manifestă rezistenţă scăzută la presiunile negative ale grupului, îşi exprimă într-o manieră neadecvată emoţiile sau şi le neagă, consideră manifestarea emoţiilor o dovadă de slăbiciune;

Creşterea stimei de sine este favorizată de:

• crearea în familie şi la şcoală a unor oportunităţi prin care elevul să obţină succes, să îşi identifice ariile în care este competent şi prin care să îşi exprime calităţile faţă de grupul de colegi şi prieteni;
• crearea unor situaţii în care elevul să aibă oportunitatea de a oferi ajutor celorlalte persoane (activităţi de voluntariat);
• identificarea surselor de suport social (este un tip de ajutor bazat pe o relaţie sau o configuraţie de relaţii care oferă individului resurse pentru a face faţă responsabilităţilor şi a depăşi obstacolele cu care se confruntă);
• dezvoltarea abilităţilor de comunicare, negociere, rezolvare de probleme şi a celor de a face faţă situaţiilor de criză;
• dezvoltarea sentimentului de autoeficacitate (“Şi eu sunt bun la ceva”);
• stabilirea unor aşteptări rezonabile, în funcţie de vârsta şi abilităţi;
• identificarea unor modalităţi adecvate de exprimare a emoţiilor negative;
• acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi a celorlalţi.

APTITUDINILE reprezintă potenţialul unei persoane de a obţine performanţă într-un anumit domeniu.

Tipuri de aptitudini:

a)  după nivelul de generalitate:

• aptitudini generale – permit obţinerea de performanţe superioare în mai multe domenii. De pildă, inteligenţa este aptitudinea generală care asigură o performanţă ridicată în toate domeniile, mai ales cele care presupun însuţirea de noi informaţii şi operare cu acestea.
• aptitudini speciale – permit obţinerea de performanţe superioare într-un număr mai restrâns de domenii.

b)  după domeniul în care se manifestă:

•   aptitudini cognitive – capacităţile individului implicate în prelucrarea informaţiilor:

– abilitatea generală de învăţare – capacitatea de a dobândi noi cunoştinţe şi de a opera cu ele;

– aptitudinea verbală – capacitatea de a utiliza adecvat lexicul, sintaxa şi de a înţelege texte scrise;

– aptitudinea numerică – capacitatea de a înţelege şi a opera cu conţinuturi numerice;

– aptitudinea spaţială – capacitatea de a reţine şi a opera cu reprezentări mintale spaţiale;

– aptitudinea de percepţie a formei – capacitatea de percepţie a constanţei formei şi a detaliilor obiectelor şi de discriminare figură fond;

– aptitudinea decizională – abilitatea de a lua decizii corecte şi raţionale;

•   aptitudinile sociale – capacitatea de a comunica, a stabili contacte sociale şi de a utiliza reguli sociale pentru menţinerea relaţiilor;

•   aptitudinile artistice – se refera la aptitudinile necesare pentru reuşita în activităţi de desen, pictură, grafică;

•   aptitudinile muzicale – sensibilitate la tonalitatea, amplitudinea, intensitatea, timbrul sunetelor şi la patern-urile muzicale

•   aptitudinile fizice – se referă la capacităţile fizice care permit obţinerea succesului în domenii ce presupun forţă, putere, rezistenţă fizică şi flexibilitate.

Dezvoltarea aptitudinilor presupune explorarea eficientă a potenţialului individual pentru obţinerea unor performanţe cât mai bune, iar acest lucru este dependent de volumul cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu, de baza de strategii de rezolvare a problemelor specifice din acel domeniu şi de cunoştinţele care permit utilizarea adaptată şi contextualizată a strategiilor şi abilităţilor de rezolvare a problemelor domeniului respectiv.

MOTIVAŢIA se referă la acele stări şi procese emoţionale şi cognitive care pot declanşa, orienta şi susţine diferite comportamente şi activităţi. Este un factor important / esenţial al performanţei în activitate şi determină iniţierea unei activităţi, precum şi persistenţa în realizarea unei sarcini sau abandonarea ei, fiind unul dintre factorii principali care influenţează performanţa.

Emoţiile sunt componente motivaţionale care au rolul de a media între intenţia de acţiune şi implicarea în acţiune, ţinând cont de nivelul de performanţă la care se ajunge. Ele pot amplifica, diminua sau bloca accesul la resursele cognitive şi energetice. În acest context, emoţiile pozitive favorizează concentrarea, creativitatea, capacitatea de memorare şi de calcul, rezistenţa la frustrare, efort îndelungat şi ambiguitate, conducând la implicarea în activitate şi obţinerea unor performanţe superioare. Pe de altă parte, emoţiile negative blochează capacitatea de concentrare, de memorare şi de rezolvare a problemelor, conducând la comportamente de evitare, neimplicare în activităţi, performanţe scăzute.

Intensitatea scăzută a emoţiilor determină o stare de relaxare, nefavorabilă implicării şi susţinerii energetice a activităţilor, conducând la performanţe scăzute, în timp ce intensitatea ridicată a emoţiilor determină de cele mai multe ori o mobilizare energetică excesivă cu efect de dezorganizare a comportamentului şi a capacităţii de concentrare, iar aceasta, la rândul său, poate conduce la obţinerea unor performanţe scăzute. În acest context se poate spune că intensitatea moderată a emoţiilor reprezintă cea mai adecvată cale pentru mobilizarea energetică şi utilizarea eficientă a cunoştinţelor şi abilităţilor.

STRATEGII DE OPTIMIZARE A MOTIVAŢIEI:

• conştientizarea consecinţelor neimplicării în sarcină (ex. pentru activităţi de învăţare – incultura, şomajul, izolarea, dezamăgirea celor dragi, etc.);
• manipularea consecinţelor – oferirea de recompense pentru angajarea în activitate, respectiv de penalizări pentru evitarea lor (recompensa se va realiza imediat după efectuarea comportamentului aşteptat, nu va viza persoana, ci comportamentul);
• activarea sau crearea unui context favorabil specific activităţii aşteptate;
• modelarea – motivaţiile pozitive pentru anumite conduite se declanşează prin motivarea comportamentală (daca membrii de prestigiu ai grupului se angajează intr-o activitate, există şanse mari să se declanşeze motivaţii pozitive pentru acea activitate la toţi membrii grupului);
• explorarea preferinţelor şi intereselor elevilor

EXEMPLE DE TEHNICI CE POT FI UTILIZATE ÎN OPTIMIZAREA MOTIVAŢIEI

pentru DECLANŞAREA unei activităţi:

• imageria dirijată – elevii trebuie să îşi imagineze ce le-ar plăcea să devină în viitor si de ce ar avea nevoie pentru a urma traseul profesional ales, astfel aceştia vor fi capabili să se focalizeze pe propriile dorinţe / aspiraţii şi să devină mai specifici cu ceea ce-şi doresc;
• alegerea unui obiect – simbol al aspiraţiilor sale (ex. un elev poartă mereu cu sine un con de brad pentru a-i aminti de dorinţa lui de a deveni biolog);
• aplicarea subiectelor la situaţii personale – identificarea acelor aspecte care se pot aplica la situaţii de interes pentru a creşte atractivitatea informaţiei;
• crearea unei imagini mentale motivaţionale (ex. “mă văd în faţa clasei de elevi, predând copiilor”, “mă văd în halat alb, examinând pacienţi”);

STRATEGII DE SUSŢINERE MOTIVAŢIONALĂ

• asigurarea confortului fizic şi psihic bazal;
• creşterea sentimentului eficacităţii personale şi al stimei de sine – reamintirea repetată a situaţiilor în care elevul a experimentat sentimente de eficacitate;
• formarea unor atribuiri realiste ale succesului şi eşecului – persoanele care atribuie predominant succesul unor factori externi stabili, iar eşecul unor factori interni stabili vor avea un sentiment al eficacităţii scăzut şi aşteptări de nereuşită în sarcină, astfel încât există şanse mari de neimplicare în sarcină “Oricum nu o să reuşesc”; persoanele care fac atribuiri inverse vor avea un sentiment al autoeficacităţii foarte crescut, aşteptări crescute de reuşită, indiferent de complexitatea sarcinii şi obstacolele apărute, ceea ce uneori poate duce la lipsa persistenţei motivaţionale “Oricum o să reuşesc”.

EXEMPLE DE TEHNICI CE POT FI UTILIZATE ÎN OPTIMIZAREA MOTIVAŢIEI

pentru SUSŢINEREA unei activităţi:

dezvoltarea unor convingeri adaptative prin dialog intern pozitiv (“Ştiu că pot să obţin mai mult dacă muncesc mai mult”;

formularea unor scopuri specifice – stabilirea unui scop realist în raport cu sarcina propusă;

crearea unei reţele de suport în vederea sprijinirii realizării scopurilor;

evitarea suprasolicitării printr-un management eficient al timpului.

 AUTOEFICACITATEA  PERCEPUTĂ reprezintă convingerile oamenilor despre propriile abilităţi necesare pentru atingerea obiectivelor şi îndeplinirea sarcinilor propuse şi influenţează atât capacitatea individului de a-şi stabili scopuri, cât şi credinţele pe care tinerii le au despre propria lor eficacitate, determinând tipul scenariilor despre derularea anumitor activităţi (cei care au un nivel ridicat de autoeficacitate vizualizează scenarii cu rezultate pozitive, pe când cei care nu au încredere în eficacitatea lor creează de obicei scenarii reprezentând eşecuri). În plus, tinerii cu un nivel ridicat de autoeficacitate atribuie eşecurile unor eforturi reduse, pe când persoanele cu autoeficacitate redusă susţin că eşecurile lor se datorează lipsei unor abilităţi. Din cauza convingerilor despre propriile abilităţi, elevii pot evita sau nu situaţiile şi activităţile pe care le consideră incontrolabile (de pildă: metodele de selecţie şi planificare pentru carieră – cu cât nivelul autoeficacităţi este mai crescut, cu atât creşte şi numărul posibilelor direcţii de orientare privind cariera).